2. Un dialog divino-uman
Considerat nu o Scriptură inspirată, ci un mesaj primit direct de la Dumnezeu, Coranul a reprezentat elementul esenţial care a determinat organizarea societăţilor islamice, condiţionându-le existenţa culturală, politică, socială şi economică, din primul an al Hegirei (622), până în prezent. Din acest punct de vedere, Coranul reprezintă „piatra unghiulară“, „marele cod“ al islamului ca religie şi mentalitate, în ambele accepţiuni ale termenului, şi anume de: 1) sistem de semne sau simboluri utilizat în reprezentarea şi transmiterea de mesaje şi 2) de culegere de legi referitoare la reglementarea existenţei umane.
După cum am arătat deja, Coranul, ca nucleu existenţial al civilizaţiei islamice, îşi datorează impactul unei duble dimensiuni: aceea de obiect şi aceea de subiect al comunicării, de conţinut al mesajului comunicat şi de autor al lui. Prin această a doua dimensiune, Coranul intră într-un dialog direct cu destinatarul său, un dialog mijlocit de limbă şi de ureche1, ca principali intermediari.
Dacă prima strategie de comunicare a Coranului, ca logos increat, este Coranul însuşi, ca logos transmis, cea de a doua strategie de comunicare în ordinea importanţei, decurgând din prima, este fascinaţia, căreia i se subordonează, determinând-o, atât strategiile de comunicare/transmitere directă:
1) structura şi stilul discursului;
2) modurile de expunere a discursului: narativ, dialogic şi descriptiv;
3) figurile retorice (exclamaţia, interogaţia şi invocaţia retorică etc.);
4) elementele de prozodie,
cât şi strategiile de comunicare/transmitere indirectă (retransmitere):
1) stabilirea codurilor : a) grafic şi b) lingvistic, esenţiale fixării formei şi conţinutului mesajului;
2) stabilirea structurii definitive a Coranului prin ordonarea elementelor constitutive ale corpus-ului coranic: „semne“ (versete) şi „revelaţii“(capitole);
3) metodele şi perspectivele de analiză utilizate de exegeza coranică în scopul decodării şi fixării sensurilor coranice;
4) tehnicile de retransmitere orală a mesajului şi regulile lor: a) recitarea şi b) memorarea.
Prin caracteristicile sale stilistice şi semantice, prin permanenta provocare, lansată receptorului, de a descifra implicaţiile logice ale diferitelor unităţi semantice şi prin funcţiile limbajului utilizat, Coranul focalizează atenţia receptorului, în cel mai înalt grad, plasându-l în raza de atracţie a Sacrului care coboară, revelându-se sub formă de Cuvânt rostit şi, ulterior, scris, care se lasă aparent închis în tiparele sunetului şi ale literei şerpuite sublimată în verticalitatea alif-ului ca axis mundi tinzând spre infinit. În islam, semnul lingvistic coranic, prin intermediul valenţelor sale iconice, plastice şi sonore, este receptat ca unitate esenţială care înglobează atât ideea de Dumnezeu, cât şi ideea de cosmos conţinută în Acesta. Caracterul sacru, atribuit de islam limbii arabe scrise ca vehicul al comunicării Cuvântului divin, a avut un rol esenţial în fixarea spaţială a mesajului, aşa cum limba orală a permis fixarea şi comunicarea acestuia în timp. Caligrafia coranică se defineşte printr-un straniu dinamism grafic şi fonic, armonia sa vizuală părând să fi fost creată în consonanţă cu muzicalitatea şi ritmul psalmodiei coranice. Spre deosebire de Coranul psalmodiat, ea reprezintă o poezie vizuală dublată, în subliminal, de poezia auditivă a semnului ca unitate estetică.
Prin arhitectura şi coeziunea sa, interioară şi exterioară, Coranul constituie un icon total semantic, auditiv şi vizual, destinat, totuşi, mai mult auzului decât văzului, ceea ce trimite la ipostaza iniţială a revelării existenţei şi a creaţiei divine prin sunet, fapt menţionat de Coranul însuşi, care afirmă că Coranul nu a fost destinat să fie citit – cu atât mai puţin să fie tradus –, ci doar recitat şi ascultat. La acest lucru contribuie o particularitate a Coranului care poate fi perceput şi fără a fi înţeles sub aspect semantic, el trezind sau exacerbând senzaţii senzoriale, prin suprapunerea perfectă a formei sonore cu sensurile înveşmântate în ea. Astfel, ascultătorul Coranului, necunoscător al limbii arabe, percepe asprimea sau blândeţea, îndemnul sau dojana, se simte, în fine, ajuns în prezenţa unei realităţi pe care nu o poate ignora.
Coranul constituie, astfel, causa prima a existenţei musulmanului, pe care l-a smuls din sălbăticie (ǧāhiliyya) şi însingurare pentru a-i deschide orizonturi nebănuite.
Dincolo de condiţiile contextuale, legate de apariţia şi dezvoltarea unei mari culturi universale, Coranul fascinează, pentru că este viu, capabil de a fi perceput ca atare, prin faptul că limba sa, limba arabă, este o limbă vie, păstrată, aproape nealterată, până astăzi. În plus, stilul său retoric direct permite păstrarea procesului comunicării într-un prezent continuu.
Participarea musulmanului la dialogul iniţiat de Dumnezeu o constituie islamul. În limba arabă, islām înseamnă „supunere sau conformare, de bunăvoie, faţă de voinţa lui Dumnezeu“ sau, lato sensu, „abandonare totală în mâinile lui Dumnezeu“. În ciuda numeroaselor sale nuanţe, islamul poate fi înţeles, la nivel atât spiritual, cât şi material, de toţi membrii comunităţii sale, mai ales datorită remarcabilei sale capacităţi de a se gândi pe sine ca un întreg diferit de întregurile altor culturi şi civilizaţii. Civilizaţia islamică, ancorată mai mult în trecut – spre deosebire de cultura şi civilizaţia occidentală, de exemplu, orientate, preponderent, spre prezent şi viitor –, păstrează, şi astăzi, sentimentul profund, uneori difuz, alteori exacerbat, al unităţii sale, fapt care o ajută să reziste tuturor factorilor de uzură a civilizaţiilor, convulsiilor politice şi conflictelor generate de progresul material al unei societăţi laice care, sub presiuni exterioare, îi dispută religiei – prin extensie, lui Dumnezeu – rolul conducător.
Coranul a făcut ca islamul, de-a lungul evoluţiei sale, depăşind cadrul strict religios, să devină un mod de viaţă, nucleu şi principiu ordonator al societăţii musulmane, mesajul divin dobândind valenţe multiple, printre care:
a) principiu de funcţionare a statului;
b) bază a raporturilor acestuia cu cetăţenii şi a cetăţenilor între ei;
c) cod legislativ şi comercial;
d) sursă de inspiraţie sau de interdicţie în artă.
Absenţa intermediarilor între Dumnezeu şi musulman guvernează toate regulile existenţei cotidiene ale acestuia: timpul destinat rugăciunii, cel rezervat activităţii şi odihnei, atitudinile faţă de hrană şi faţă de aspectul fizic exterior, precum şi cele referitoare la viaţa intimă.
Coranul şi lumea creată de el sunt, pentru nemusulmani, de multe ori, greu de înţeles, deoarece, chiar dacă mesajul religios în sine poate fi analizat şi comparat dincolo de contextul culturii şi al civilizaţiei pe care le-a generat, concluziile, rezultate în urma unui astfel de demers, nu sunt decât parţiale şi, nu de puţine ori, sterile. Coranul a generat, prin islam, un tot unitar, un fenomen care circumscrie termenului nu numai un sistem religios riguros, ci şi naţiunile modelate de el, direct sau indirect.
Ca tip de civilizaţie, islamul aparţine paradigmei clasice, unde strălucirea se îmbină cu decadenţa şi unde, dincolo de lux şi de bogăţie, regăsim caracterul precar al existenţei cotidiene.
În afară de presiunile interne, islamul, urmând aceeaşi paradigmă clasică, a trebuit să facă faţă şi celor externe. Devenit imperiu, în urma expansiunii arabe, islamul sedentarizat, creator de cultură şi de civilizaţie va ceda, până la urmă, sub loviturile populaţiilor turco-mongole din Asia Centrală.
De regulă, o civilizaţie, ancorată, aproape complet, în propriul său trecut, va tinde să considere orice ingerinţă a prezentului şi a viitorului drept un atac îndreptat spre distrugerea unor valori considerate imuabile. Din acest motiv, oricât de paradoxal ar putea părea, musulmanul de ieri, confruntat cu barbaria mongolă, nu se va deosebi, din punct de vedere mental, foarte mult, de musulmanul de azi, confruntat cu „barbaria“ occidentală. Totuşi, în ciuda reticenţelor şi a împotrivirii sale, modernitatea şi-a făcut simţită prezenţa şi în islam, provocând în sânul acestuia o serie de schimbări majore.
Confruntat cu o lume pe care fie nu o înţelege, fie nu o acceptă, islamul tinde să se închidă într-un spirit sectar, căutând să se agaţe, cu disperare, de sensurile ultime ale transcendentalului, dimensiune aproape complet izgonită de raţiunea occidentală.
Iar toate acestea, pentru că islamul refuză să disocieze lumea naturală de lumea supranaturală. Spre deosebire de creştinism, el nu crede în păcatul originar şi admite că omul este bun, ca în momentul creării sale, şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate învinge răul (pasiunile omeneşti şi diavolul). Islamul consideră că omul trebuie să încerce să se bucure atât de viaţa naturală, cât şi de cea supranaturală în limitele prescrise de Coran. Dar, atâta timp cât cele două dimensiuni ale existenţei se află în conflict, primatul îi va reveni lumii supranaturale. Deşi recomandă o anumită asceză, constând din: răbdare în încercările trimise de Dumnezeu, post şi rugăciune, islamul se împotriveşte unei asceze accentuate şi obligă la alegeri eroice numai în relaţie cu ameninţările pe care le consideră îndreptate împotriva lui Dumnezeu, nu şi în raporturile omului cu semenii săi, iertarea aproapelui fiind facultativă, având în vedere predominanţa legii talionului.
Preocuparea islamului, de a rămâne în consonanţă cu realităţile lumii naturale, apare şi în cazul promovării ideii de luptă. Principiile naţionalismului sunt recunoscute ca drepte, dar sunt translate la nivelul întregii comunităţi islamice care trebuie să se extindă sau, cel puţin, să nu se restrângă, luptând, dacă este nevoie. Dacă idealul social al islamului are drept unitate de măsură într-ajutorarea, ospitalitatea, generozitatea şi corectitudinea faţă de membrii comunităţii musulmane, moderarea aspiraţiilor, lupta şi sacrificarea fizică a propriei vieţi îi oferă individului posibilitatea de a se depăşi pe sine.
Profund religios, islamul consideră sacrul o valoare esenţială şi absolută, a cărei unică sursă este Dumnezeu. În acest sens, Coranul, ca întrupare a lui Dumnezeu în logos, şi limba arabă, veşmânt al lui Dumnezeu astfel întrupat, motivează, până în prezent, pe de o parte, refuzul de a aplica, pe scară largă, Coranului metodele de critică istorică modernă şi, pe de alta, reticenţa faţă de lucrurile considerate capabile de a-l denatura pe Dumnezeu sau mesajul său, cum ar fi traducerea Coranului în limbile popoarelor musulmane şi utilizarea traducerilor sau a dialectelor arabe în liturgie.
Deşi un număr important de musulmani trăiesc ideea proximităţii lui Dumnezeu, promovată de mistica islamică, sentimentul general este cel de rezervă respectuoasă faţă de El. Credinciosul preia, din sfera cosmică, imaginile care îi servesc la a vorbi despre Dumnezeu, dar imaginile biblice care îl desemnează ca Tată, Păstor sau Mire, precum şi orice trimitere la psihologia umană (în afară de cazurile atributelor divine şi a tradiţiei mistice a sufilor) sunt evitate, de teama de a nu-l „umaniza“ pe Dumnezeu, de a nu-i impune o relaţie, considerată contrară ordinii universale stabilite de El.
Rezerva musulmanilor apare şi în alte domenii. Astfel, ei refuză să se pronunţe asupra valorii textelor biblice, potrivit principiului că Dumnezeu ştie mai bine care este aceasta (Allahu a‘lam), după principiul menţionat într-o Tradiţie: „Nu le aprobaţi, dar nici nu le respingeţi“. Baza credinţei musulmanilor este raţiunea sau, mai bine-zis, ceea ce spune raţiunea referitor la unicitatea şi unitatea lui Dumnezeu în raport cu afirmaţiile Coranului şi ale Profetului cu privire la acest subiect. Spre deosebire de creştinism, unde fundamentul relaţiei cu Dumnezeu este credinţa pură, neverificabilă prin metode umane, ideea de bază, exprimată în Coran, plasează raţiunea ca fundament al credinţei, cu alte cuvinte, pentru a fi mărturisit, Dumnezeu este, mai întâi, demonstrat, printr-o verificare permanentă a „semnelor“ coranice, în scopul recunoaşterii veridicităţii lor prin observarea semnelor naturale, cosmice.
Christian Tămaș
© Ars Longa, 2007
Editura Ars Longa
Pe de o parte un zeu, pe de alta, un articol hotărât. O alăturare aparent paradoxală, care prinde contur pe măsura înaintării pe calea unei hermeneutici subtile și pline de neprevăzut căreia i s-au dedicat un mare număr de cercetători în încercarea de a descifra un palimpsest marcat de profunzimea și de bogăția unor mari culturi adăugate, de‑a lungul istoriei, în straturi succesive, a căror parcimonie documentară care ni s-a transmis lasă larg deschise porțile unui ipotetic dificil de argumentat și încă și mai dificil de preschimbat în certitudine.
