Odată intrat, schiță un salut adresat tinerei din spatele tejghelei care îi răspunse ceva, zîmbind, apoi aruncă o privire în jur și se îndreptă spre o masă din dreapta, aflată în colțul cel mai îndepărtat de ușă al sălii. Cafeneaua era pustie, cu excepția unor tineri din partea opusă care, și aceia, dădeau semne că se pregătesc de plecare. Instalat pe canapeaua acoperită cu o imitație de piele de culoare maro, în timp ce simțea apa scurgîndu-i-se din veșminte și din încălțări și formînd o mică băltoacă la picioare, își aținti privirea spre fereastră uitîndu-se afară, ca pentru a scăpa de sutele de ochi încremeniți, unii aproape umani care avea senzația că îi urmăresc fiecare gest și fiecare mișcare. Evita, mai ales, să se uite la un anume candelabru dintre ciucurii de sticlă ai căruia atîrna un cavaler cu viziera ridicată, purtînd un panaș roz ce se profila spre tavan prin golul din partea superioară, al cărui ten galben-lăcuit contrasta puternic cu ochii mari și imobili, aidoma ochilor unei odalisce fardate cu kohl, și cu buzele senzuale de un roșu aprins care se iveau de sub mustața à la vieille garde cu colțurile ușor îndreptate în sus. Nu știa de ce nu-i plăcea să-l privească. Întregul ambient îi trezea senzații ciudate prin aparența aceea de viață strident-multicoloră, dar încremenită, care îi făcea gîndurile să ricoșeze, mai întotdeauna, spre cripta capucinilor din Cetatea Eternă, oprindu-se asupra figurii fratelui custode întîlnit într-o seară, al cărui chip emaciat, aproape descărnat și colțuros, dădea la iveală o barbă bogată, lungă și sură, în timp ce, de o parte și de alta a nasului acvilin, doi ochi înfundați în orbite ardeau ca doi tăciuni aprinși sub gluga ce îi umbrea pe jumătate fruntea. Cu degetele lui lungi și deformate de artrită, pe care aproape le înfigea în biletele de intrare înainte de a le rupe, cu grijă, de la cotor, părea o întruchipare a Morții, care, așteptînd să-i fie adusă coasa de la ascuțit, își trecea timpul cu alte îndeletniciri mai puțin existențiale. Cripta aceea cu un miros apăsător și dulceag de putreziciune impregnînd tencuiala zidurilor și cafeneaua-bar de la sute de kilometri distanță spre nord, cu brațe și picioare de copil înfipte în tijele metalice ale dozatoarelor, pe post de manete, i se intersectau în minte în mod obsesiv, în timp ce afișele vechi și inscripțiile vesele care împodobeau pereții localului erau estompate, în același mod obsesiv, de inscripția aflată în capătul cel mai îndepărtat al criptei capucinilor: „și noi am fost cum sînteți voi, și voi veți fi cum sîntem noi”.
După ce aruncă din nou o privire prin cufărul acela lung și spațios, tapisat cu afișe și plin de copii mari și mici, de fete, de cavaleri mîndri și de mexicani triști, de călugări burtoși, de călugărițe vesele, de dansatoare cu poalele-n cap și de bicicliști cu tricouri decolorate de soare, toți cîntînd, țopăind, înotînd, atîrnînd, pedalînd sau, pur și simplu, șezînd, în încercarea de a se scutura de imaginile macabre care îi copleșeau gîndurile, întinse mîna spre paharul de Grand Marnier ce tocmai îi fusese așezat în față, pe blatul alb al mesei rotunde, de către tînăra amabilă care se grăbise să-l servească.
***
Venise în acel loc de mai multe ori la rînd, seară de seară, dar evitase să schimbe mai mult de un surîs șters cu personalul cafenelei, ai cărui membri, puțini la număr, se obișnuiseră cu prezența lui zilnică, în aproximativ același interval de timp. Stătea pînă aproape de ora închiderii, își savura în liniște paharul de Grand Marnier cordon bleu, apoi își privea ceasul de la mînă, plătea, se ridica și pleca, după un salut aruncat în grabă. Părea că aștepta pe cineva care îi dăduse întîlnire în acel loc, uitînd să mai vină. Și era oarecum adevărat. Chiar dacă nu era vorba de o întîlnire fixată dinainte, aștepta pe cineva, poate de mai bine de o săptămînă, din seara cînd în local, la puțină vreme după sosirea lui, intrase o femeie, o clientă oarecare, și se așezase la o masă în celălalt capăt al încăperii. Femeia purta un mantou alb, cu glugă, și nu se întorsese în direcția lui nicio clipă, ceea ce nu îi îngăduise să-i zărească chipul, poate mai ales pentru că nu își dăduse gluga jos de pe cap, așa cum ar fi procedat oricine în aceeași situație. Poate tocmai acest lucru îi atrăsese atenția sau, poate, mai curînd, sentimentul acela neliniște care îl făcuse să tresară involuntar, pentru o clipă, la vederea ei. Era ea, cea căutată de multă vreme, poate chiar de un an, sau, poate nu, poate că era o clientă oarecare, în ciuda asemănării care, totuși, nu-și putea da seama dacă era aievea sau doar un proces al minții lui dominate de o fixație de care nu mai reușea să se elibereze. Chinuit de incertitudine și de un amestec anormal de teamă și de speranță, o spionase cu toată atenția, dar și cu toată discreția de care era în stare, încercînd să surprindă un amănunt sau un gest capabil să-l îndrepte în direcția cea bună, în vraful de gînduri și de proaspete amintiri în care începuse să scotocească cu febrilitate. Fără succes. Femeia în alb nu comandase nimic, iar acest fapt i se păruse ciudat, dar nu atît de ciudat ca atitudinea persoanei de la bar care avea aerul că nici nu o observase intrînd. Femeia continuase să stea în același loc, cu palmele pe masă, fără să schițeze vreun gest. Părea foarte preocupată de ceva și trebuie să fi fost o obișnuită a localului, căci nu manifestase nicio urmă de curiozitate față de natura insolită a acestuia și nici față de gloata de păpuși și de marionete care îi împodobeau din abundență pereții, tavanul și corpurile de iluminat. Măcar dacă ar fi întors capul. Dar nu o făcuse, iar el nu izbutise să observe nici cel mai neînsemnat detaliu al profilului ei. Oricum, nu era o persoană în vîrstă, era singurul amănunt pe care îl putuse stabili, judecînd după aerul degajat și după sprinteneala cu care intrase și se îndreptase spre masa unde stătuse poate o oră, în aceeași poziție imobilă. Aproape că semăna, prin nemișcare, cu jumătatea de bărbat cu trăsături ascuțite pînă dincolo de limita grotescului, din stînga ușii, a cărui roșeață intensă îl făcea să aducă mai mult cu un diavol de rang inferior, bucuros să tragă chiulul de la atribuțiile-i zilnice, avînd în vedere rictusul întipărit pe obrajii lui, decît cu un amerindian totemic fără pene și leșinat de foame. Intrigat, continuase să o urmărească discret cu privirea, așteptînd momentul cînd femeia urma să se ridice și să plece. Atunci avea să-i vadă cu siguranță chipul, deoarece ușa se afla aproape la mijloc între ei doi și era singura cale de acces. La un moment dat însă, bărbatul de serviciu la bar în seara aceea ieșise din spatele tejghelei și începuse să aranjeze mai bine mesele din imediata apropiere a acestuia, ștergîndu-le pe cele care îi făcuseră impresia că ar fi avut nevoie de o astfel de atenție din partea lui. Era tîrziu și se apropia ora închiderii. Doar cîteva clipe îi blocase omul cîmpul vizual, împiedicîndu-l să privească în direcția femeii pe care încercase să nu o piardă din ochi, pîndindu-i plecarea, cu toate acestea însă, cînd barmanul își aruncase neglijent șervetul pe umăr și se întorsese la postul lui din dosul tejghelei, ea nu mai era acolo, parcă se evaporase. Se ridicase grăbit, cuprins, parcă, de o panică stranie, aruncase pe masă prețul deja știut al consumației, își luase haina și ieșise, uitînd să spună „la revedere”.
Christian Tămaș, Un nume pe nisip (roman), Ars Longa 2019.