Un nom sur le sable (roman)

Le crépuscule approchait. Tout en promenant son regard, en quelque sorte ennuyé, du goéland arrêté à quelques pas plus loin en face du rondeau à fleurs, aux embarcations qui se balançaient douce­ment dans la petite rade de l’autre côté de la rue assez étroite et presque déserte, l’homme releva le col de son pardessus et en resserra les revers d’une main presque gelée par l’air froid du soir. Il semblait ne penser à rien, se contentant d’enregistrer d’un air absent les quelques voitures qui ralentissaient devant lui, pour passer par la porte Saint Vincent, ou bien qui glissaient tout droit vers Saint‑Servan. Le goé­land venait de s’arrêter à deux pas de lui, le regardant d’un air interrogateur, espérant, peut-être, qu’on lui offre quelque chose de bon à manger ou essayant de comprendre que faisait là cet homme qu’il rencon­trait dernièrement au même endroit et toujours un peu avant le coucher du soleil.

Le vent s’était sensiblement intensifié et le ciel commençait à se couvrir de nuages. Après avoir scruté une dernière fois le gravier de l’allée, le goé­land s’envola, comme il faisait chaque soir. L’homme le suivit du regard, comme d’habitude, ensuite il se releva et, les mains dans les poches, se dirigea vers la grande porte en pierre, passa sous l’arche, puis, ayant jeté un regard vers la rue pavée et vers les vitrines éclairées qui la surplombaient, fit demi-tour et monta vers la gauche les marches taillées dans la muraille. Après quelques instants d’incertitude, il reprit son chemin d’un pas nonchalant, tout en laissant son regard glisser le long des carreaux garnis de baguettes en bois qui transformaient les murs blancs des bâtiments en une immense table d’échecs. À un certain moment, il s’arrêta indécis, se demandant s’il devait ignorer le vent fort et continuer sa promenade sur les murs, ou bien aller tout droit jusqu’à la digue d’en face, au bout de laquelle un pêcheur attardé se hâtait de ramasser ses cannes à pêche. Il y renonça, finalement, fit brusquement demi-tour et, après avoir suivi à peu près le même trajet, arriva devant une autre porte, descendit dans la ville et s’engagea du même petit pas dans la rue étroite, pavée qui s’ouvrait devant lui, sans s’en ficher trop des gouttes de pluie qui avaient à peine commencé à tomber et qui obligeaient les quelques marchands attardés en plein air à rentrer leur marchandise.

La rue montait doucement. Il laissait son regard errer le long des vitrines éclairées où aucun des objets exposés n’attirait son attention. La pluie conti­nuait de plus belle et le vent, toujours plus furieux, s’était mis à siffler de partout, chaque fois que l’occasion s’y prêtait, s’infiltrant de plus en plus aisément à travers le labyrinthe assez enchevêtré des ruelles. L’homme n’avait pas forcé le pas, avançant tout aussi insouciant dans le vent qui le bousculait par moments, comme s’il lui avait demandé de se dépêcher. À un certain moment, après avoir longé quelques restaurants à peu près déserts, probable­ment à cause du temps assez mauvais annonçant la fin de l’automne et le début de l’hiver, il s’arrêta tout court, semblant, pour la première fois, chercher quelque chose qu’il avait peut-être croisé en route, sans s’en être consciemment rendu compte. Il fit encore quelques pas, s’arrêta sur le trottoir en face du premier carrefour qu’il vit et, après quelques instants d’hésitation, son regard se fixa sur deux fenêtres assez larges qui, sous leurs ogives en pierre, sem­blaient être deux yeux aux sourcils levés d’étonne­ment. Il s’y dirigea, sur-le-champ.

* * *

Il y entra, esquissa un salut vers la jeune femme qui, derrière le comptoir, souriante, lui adressa quelques mots, puis laissa glisser son regard tout autour de lui et se dirigea à droite, vers une table située dans le coin le plus éloigné de la porte d’entrée. Dans ce café presque désert, il n’y avait que quelques jeunes gens de l’autre côté de la salle, mais ils se préparaient à s’en aller. Installé sur la ban­quette recouverte d’un faux cuir marron, il sentait l’eau couler de ses vêtements et de ses chaussures, et former une petite flaque sous ses pieds. En regardant par la fenêtre, il fixa son regard au dehors, comme pour échapper aux centaines d’yeux figés, dont quel­ques-uns presque humains, qui semblaient pour­suivre chacun de ses gestes et de ses mouvements. Il évitait surtout de regarder un certain chandelier à pampilles en verre au milieu desquelles pendait un chevalier portant un casque à visière relevée, orné d’un panache rose qui se profilait sur le plafond, et dont le teint jaune laqué contrastait fortement avec ses grands yeux immobiles, pareils à ceux d’une odalisque fardée au khôl, aussi bien qu’avec ses lèvres sensuelles d’un rouge vif qui se dessinaient sous sa moustache à la mode de la Vieille Garde. Il ne savait pas pourquoi il n’aimait pas le regarder. Toute l’ambiance faisait naître en lui des sensations étranges à travers cette apparence de vie criarde-multicolore, mais figée, qui faisait ses pensées ricocher presque toujours vers la crypte des capucins de la Cité Éternelle et s’arrêter sur la figure du frère custode qu’il y avait rencontré un soir et dont le visage émacié, presque décharné et carré, faisait ressortir une barbe épaisse, longue et grise, alors que, d’une part et d’autre de son nez aquilin, deux yeux enfoncés dans les orbites brûlaient comme une braise sous la capuche qui couvrait à moitié son front. Avec ses longs doigts déformés par l’arthrite qu’il semblait enfoncer dans les billets d’entrée avant de les couper soigneusement, il avait l’air d’un spectre de la mort qui, tout en attendant qu’on lui rapporte sa faux aiguisée, passait son temps à d’autres occupations moins existentielles. Cette crypte, qui dégageait une forte odeur douceâtre de chair pourrie imprégnant le plâtre de ses murs, et le café-bar, à des centaines de kilomètres au nord, avec des bras et des pieds d’enfants enfoncés dans les tiges métalliques des doseurs et servant de manettes, s’intersectaient d’une manière obsessionnelle dans sa tête, alors que les anciennes affiches et les inscriptions joyeuses qui ornaient les parois du café étaient tout aussi obsessionnellement estompées par l’inscription qui se trouvait dans le coin le plus éloigné de la crypte des capucins et qui disait : « comme vous nous étions, comme nous vous serez »

Après avoir jeté de nouveau un coup d’œil dans ce long coffre spacieux, tapissé d’affiches et rempli de petits et grands enfants, de jeunes filles, de fiers chevaliers et de tristes Mexicains, d’abbés à gros ventre, de religieuses allègres, de danseuses aux jupes retroussées et de cyclistes vêtus de tee-shirts décolorés par le soleil – tout un monde chantant, sautillant, nageant, suspendu, pédalant ou, tout simplement, assis –, afin de chasser les images macabres qui avaient envahi ses pensées, il tendit la main vers le verre de Grand Marnier que la jeune femme aimable avait mis devant lui sur la surface blanche de la petite table ronde.

Christian Tămaș, Un nom sur le sable (trad. Lucia Victoria Eniu, collection « Perseide »), Ars Longa, 2021

© Christian Tămaș

Publicat în écrivains roumains, colecția "Perseide", contemporary literature, European Literature, francophonie, littérature roumaine, romanciers roumains | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Louis-Philippe Hébert – Virusul oboselii

Scrisă înainte de declanșarea pandemiei prin care trecem cu toții astăzi, nuvela lui Louis-Philippe Hébert imaginează o lume atinsă de un virus al apatiei ce afectează însăși identitatea omului prizonier în malaxorul cotidian al unei vieți terne și rutinante. În mod gradat, cu o tensiune crescândă, magistral construită, scriitorul canadian descrie atmosfera apăsătoare în care, pe măsura extinderii bolii, marele număr de oameni căzuți pradă ei, se degradează constant, fizic și psihic, ajungând până la stadiul de abjecție, de dezumanizare totală, prin pierderea trăsăturilor identitare proprii ființei umane. Dar pentru personajul intradiegetic, epidemia de oboseală nu este, la urma urmei, decât o nouă „epurare” a speciei umane, un nou mod de a reduce, în absența unor răzoaie catastrofale, numărul populației globului.

Written before the onset of the pandemic we are all going through today, Louis-Philippe Hébert’s novella Virusul oboselii (Le virus de la fatigue) imagines a world touched by a virus of apathy that affects the very identity of man, trapped in the daily masticator machine of a dull and routine life. Gradually, with an increasing tension, masterfully constructed, the Canadian writer describes the oppressive atmosphere in which, as the disease spreads, the large number of people who fall prey to it constantly degrade, physically and mentally, losing the core features proper to any human being and reaching the stage of abjection, of complete dehumanization. But for the intradiegetic character of the novella, this epidemic of fatigue is, after all, only a new “purge” of mankind, a new way to reduce, in the absence of some catastrophic wars, the number of the world’s population.

© Christian Tămaș

Publicat în écrivains du Québec, Canadian Writers, colectia Cassiopeia, contemporary literature, Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Louis-Philippe Hébert – Experimente clinice in laboratoarele Donadieu

Un laborator care folosește, momindu-i cu o ademenitoare sumă de bani, cobai umani pentru realizarea unui vaccin contra fricii, un om prins în capcana propriilor angoase provocate și întreținute de realitățile virtuale servite în cadrul experimentelor al căror obiect este, iată ce oferă cititorului nuvela cunoscutului scriitor canadian Louis-Philippe Hébert, ce se constituie, cu vigoare și sarcasm, într-o radiografie a lumii de astăzi ale cărei valențe isterizant-manipulatoare îl închid pe omul contemporan în cușca unei realități alienante căreia nu îi poate scăpa.

A laboratory that uses, luring them with an enticing sum of money, human guinea pigs for the realization of a vaccine against fear, a man trapped in his own anxieties caused and maintained by the virtual realities “served” to him during the experiments whose subject he is, these are the main topics of the novella of the well-known Canadian writer Louis-Philippe Hébert, which constitutes, with vigor and sarcasm, a radiography of the today’s world whose hysterical-manipulative valences lock the contemporary man into the cage of an alienating reality from which he cannot escape.

© Christian Tămaș

Publicat în écrivains du Québec, Canadian Writers, contemporary literature | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Louis-Philippe Hébert – Spectacolul mortii

După poemul „polițist” Marie Réparatrice/Marie Vin­decătoarea, apărut la Editura Ars Longa în urmă cu cinci ani, cunoscutul scriitor canadian Louis-Philippe Hébert revine în fața cititorului român cu un roman de excepție, Spectacolul morții, un roman epistolar inspirat, cel puțin în parte, din călătoria întreprinsă de el în România, mai pre­cis la Alba Iulia și Iași, cu prilejul prezentării celeilalte cărți mai sus menționate.

Spectacolul mortii

Alba Iulia este locul de desfășurare a acțiunii, dar citi­torul amator de descrieri fidele va fi nevoit să-și satisfacă în altă parte curiozitatea. Spre deosebire de unii autori care „fac cercetări savante” sau „se deplasează, chiar, în locu­rile pe care vor să le descrie”, unde „se documentează și, atunci când scriu, o fac cu acea frumoasă siguranță că își pun personajele să spună adevărul”, iată ce mărturisește autorul scrisorilor, personajul principal al cărții (și el scri­itor, și el canadian): „Eu aș fi, mai degrabă, un scriitor al neliniștii. Și al insomniei. Mărturisesc acest lucru. Al lip­sei. Și al trădării. Eu trădez realitatea”.

foto Hebert

Acesta este motivul pentru care cititorul român nu va trebui să rămână șocat dacă va întâlni moaștele Sfintei Paraschiva la Alba Iulia, și nu la Iași, iar pe cerul alba­iulian se vor profila minarete alături de turle de biserică. Dar, atenție! Romanul lui Louis-Philippe Hébert nu este o carte de călătorii, chiar dacă trama dezvăluită treptat, cu subtilitate, prin intermediul conținutului e-mail-urilor tri­mise unui destinatar tăcut, a cărui existență reală rămâne, până la urmă, la latitudinea cititorului, constituie ea însăși o călătorie, poate cea mai adevărată și mai greu de între­prins, în maelström-ul psihicului uman, într-un subcon­știent adus la suprafață până și de cele mai neînsemnate detalii.

Chinuit de fobii și de anxietăți de factură paranoidă, personajul principal, scriitorul venit de peste mări și țări pentru susținerea unor conferințe, alunecă pe negândite în­tr-o realitate paralelă, alterată, rod al unei tulburări de identitate disociată, al cărei martor devine cititorul pe mă­sura parcurgerii textului. Motivul acestor tulburări este același ca în cazul Mariei Vindecătoarea, eroina celeilalte scrieri, publicate în versiune română: un tată violent și abuziv, posibil dezaxat, care îi transmite fiului său, aflat la o vârstă fragedă, obsesiile sale compulsive.

Înconjurat de o realitate ce se descompune în mintea lui, substituindu-se treptat realității nemijlocite, eroul, aflat la vârsta a treia, se zbate într-o profundă criză existențială, marcată de „spectacolul morții” cotidiene, față de sine și față de lume, dincolo de care întrevede alteritatea unei noi dimensiuni, chemându-l pe cititor să o descopere, prin des­cifrarea atentă a indiciilor presărate cu abilitate în calea lui.

Roman psihologic, roman-confesiune, roman-enigmă, cartea lui Louis-Philippe Hébert, chiar dacă redusă ca în­tindere, este extrem de densă prin conținutul său, dat la iveală în urma identificării răbdătoare a pieselor aparent disparate ce contribuie la recompunerea unui puzzle halu­cinant, precum și prin stilul concis, caracterizat prin sin­tagme sacadate care îl atrag pe cititor în universul narato­rului și în atmosfera apăsătoare indusă de pătrunderea în labirintul minții acestuia.

Finalul, deconcertant, lasă loc oricărei concluzii, el venind să încununeze o operă literară ce poate fi socotită, fără doar și poate, o capodoperă a genului.

© Christian Tămaș

Publicat în écrivains du Québec, Canadian Writers, Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Un nume pe nisip

Un nume pe nisip

Odată intrat, schiță un salut adresat tinerei din spatele tejghelei care îi răspunse ceva, zîmbind, apoi aruncă o privire în jur și se îndreptă spre o masă din dreapta, aflată în colțul cel mai îndepărtat de ușă al sălii. Cafeneaua era pustie, cu excepția unor tineri din partea opusă care, și aceia, dădeau semne că se pre­gătesc de plecare. Instalat pe canapeaua acoperită cu o imitație de piele de culoare maro, în timp ce simțea apa scurgîndu-i-se din veșminte și din încălțări și formînd o mică băltoacă la picioare, își aținti privirea spre fereastră uitîndu-se afară, ca pentru a scăpa de sutele de ochi încremeniți, unii aproape umani care avea senzația că îi urmăresc fiecare gest și fiecare mișcare. Evita, mai ales, să se uite la un anume candelabru dintre ciucurii de sticlă ai căruia atîrna un cavaler cu viziera ridicată, purtînd un panaș roz ce se profila spre tavan prin golul din partea superioară, al cărui ten galben-lăcuit contrasta puternic cu ochii mari și imobili, aidoma ochilor unei odalisce fardate cu kohl, și cu buzele senzuale de un roșu aprins care se iveau de sub mustața à la vieille garde cu colțurile ușor îndreptate în sus. Nu știa de ce nu-i plăcea să-l privească. Întregul ambient îi trezea senzații ciudate prin aparența aceea de viață strident-multicoloră, dar încremenită, care îi făcea gîndurile să ricoșeze, mai întotdeauna, spre cripta capucinilor din Cetatea Eter­nă, oprindu-se asupra figurii fratelui custode întîlnit într-o seară, al cărui chip emaciat, aproape descărnat și colțuros, dădea la iveală o barbă bogată, lungă și sură, în timp ce, de o parte și de alta a nasului acvilin, doi ochi înfundați în orbite ardeau ca doi tăciuni aprinși sub gluga ce îi umbrea pe jumătate fruntea. Cu degetele lui lungi și deformate de artrită, pe care aproape le înfigea în biletele de intrare înainte de a le rupe, cu grijă, de la cotor, părea o întruchipare a Morții, care, așteptînd să-i fie adusă coasa de la ascuțit, își trecea timpul cu alte îndeletniciri mai puțin existențiale. Cripta aceea cu un miros apăsător și dulceag de putreziciune impregnînd tencuiala zidurilor și cafeneaua-bar de la sute de kilometri distanță spre nord, cu brațe și picioare de copil înfipte în tijele metalice ale dozatoarelor, pe post de manete, i se intersectau în minte în mod obsesiv, în timp ce afișele vechi și inscripțiile vesele care împo­dobeau pereții localului erau estompate, în același mod obsesiv, de inscripția aflată în capătul cel mai îndepărtat al criptei capucinilor: „și noi am fost cum sînteți voi, și voi veți fi cum sîntem noi”.

După ce aruncă din nou o privire prin cufărul acela lung și spațios, tapisat cu afișe și plin de copii mari și mici, de fete, de cavaleri mîndri și de mexicani triști, de călugări burtoși, de călugărițe vesele, de dansatoare cu poalele-n cap și de bicicliști cu tricouri decolorate de soare, toți cîntînd, țopăind, înotînd, atîrnînd, pedalînd sau, pur și simplu, șezînd, în încercarea de a se scutura de imaginile macabre care îi copleșeau gîndurile, întinse mîna spre paharul de Grand Marnier ce tocmai îi fusese așezat în față, pe blatul alb al mesei rotunde, de către tînăra amabilă care se grăbise să-l servească.

***

Venise în acel loc de mai multe ori la rînd, seară de seară, dar evitase să schimbe mai mult de un surîs șters cu personalul cafenelei, ai cărui membri, puțini la număr, se obișnuiseră cu prezența lui zilnică, în aproximativ același interval de timp. Stătea pînă aproape de ora închiderii, își savura în liniște paharul de Grand Marnier cordon bleu, apoi își privea ceasul de la mînă, plătea, se ridica și pleca, după un salut aruncat în grabă. Părea că aștepta pe cineva care îi dăduse întîlnire în acel loc, uitînd să mai vină. Și era oarecum adevărat. Chiar dacă nu era vorba de o întîlnire fixată dinainte, aștepta pe cineva, poate de mai bine de o săptămînă, din seara cînd în local, la puțină vreme după sosirea lui, intrase o femeie, o clientă oarecare, și se așezase la o masă în celălalt capăt al încăperii. Femeia purta un mantou alb, cu glugă, și nu se întorsese în direcția lui nicio clipă, ceea ce nu îi îngăduise să-i zărească chipul, poate mai ales pentru că nu își dăduse gluga jos de pe cap, așa cum ar fi procedat oricine în aceeași situație. Poate tocmai acest lucru îi atrăsese atenția sau, poate, mai curînd, sentimentul acela neliniște care îl făcuse să tresară involuntar, pentru o clipă, la vederea ei. Era ea, cea căutată de multă vreme, poate chiar de un an, sau, poate nu, poate că era o clientă oarecare, în ciuda asemănării care, totuși, nu-și putea da seama dacă era aievea sau doar un proces al minții lui dominate de o fixație de care nu mai reușea să se elibereze. Chinuit de incertitudine și de un amestec anormal de teamă și de speranță, o spionase cu toată atenția, dar și cu toată discreția de care era în stare, încercînd să surprindă un amănunt sau un gest capabil să-l îndrepte în direcția cea bună, în vraful de gînduri și de proaspete amintiri în care începuse să scotocească cu febrilitate. Fără succes. Femeia în alb nu comandase nimic, iar acest fapt i se păruse ciudat, dar nu atît de ciudat ca atitudinea persoanei de la bar care avea aerul că nici nu o observase intrînd. Femeia continuase să stea în același loc, cu palmele pe masă, fără să schițeze vreun gest. Părea foarte preocupată de ceva și trebuie să fi fost o obișnuită a localului, căci nu manifestase nicio urmă de curiozitate față de natura insolită a acestuia și nici față de gloata de păpuși și de marionete care îi împodobeau din abun­dență pereții, tavanul și corpurile de iluminat. Măcar dacă ar fi întors capul. Dar nu o făcuse, iar el nu izbutise să observe nici cel mai neînsemnat detaliu al profilului ei. Oricum, nu era o persoană în vîrstă, era singurul amănunt pe care îl putuse stabili, judecînd după aerul degajat și după sprinteneala cu care intrase și se îndreptase spre masa unde stătuse poate o oră, în aceeași poziție imobilă. Aproape că semăna, prin nemișcare, cu jumătatea de bărbat cu trăsături ascuțite pînă dincolo de limita grotescului, din stînga ușii, a cărui roșeață intensă îl făcea să aducă mai mult cu un diavol de rang inferior, bucuros să tragă chiulul de la atribuțiile-i zilnice, avînd în vedere rictusul întipărit pe obrajii lui, decît cu un amerindian totemic fără pene și leșinat de foame. Intrigat, conti­nuase să o urmărească discret cu privirea, așteptînd momentul cînd femeia urma să se ridice și să plece. Atunci avea să-i vadă cu siguranță chipul, deoarece ușa se afla aproape la mijloc între ei doi și era singura cale de acces. La un moment dat însă, bărbatul de serviciu la bar în seara aceea ieșise din spatele tejghelei și începuse să aranjeze mai bine mesele din imediata apropiere a acestuia, ștergîndu-le pe cele care îi făcuseră impresia că ar fi avut nevoie de o astfel de atenție din partea lui. Era tîrziu și se apropia ora închiderii. Doar cîteva clipe îi blocase omul cîmpul vizual, împiedicîndu-l să privească în direcția femeii pe care încercase să nu o piardă din ochi, pîn­dindu-i plecarea, cu toate acestea însă, cînd barmanul își aruncase neglijent șervetul pe umăr și se întorsese la postul lui din dosul tejghelei, ea nu mai era acolo, parcă se evaporase. Se ridicase grăbit, cuprins, parcă, de o panică stranie, aruncase pe masă prețul deja știut al consumației, își luase haina și ieșise, uitînd să spună „la revedere”.

Christian Tămaș, Un nume pe nisip (roman), Ars Longa 2019.

Publicat în écrivains roumains, contemporary literature, escritores rumanos, European Literature, littérature roumaine, romanciers roumains, Romanian contemporary literature, Romanian Literature, Romanian Writers, Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Luis Benítez – Le mètre étalon

Au milieu d’un décor peint dans des couleurs plutôt ternes, sur la scène d’une Ville Lumière de mi-neuvième siècle, éclatante et abrutie à la fois, en train de se faire remodeler à la suite des projets architecturaux du baron d’Haussmann, d’une Ville Lumière marquée par l’essor des sciences positives, qui demeure ébaubie devant le microscope de Louis Pasteur et qui voit disparaitre les dernières traces du romantisme, l’écrivain argentin Luis Benítez nous propose une trame romanesque originale et véridique qui amène devant nos yeux un Charles Baudelaire menant une existence précaire et essayant de se remettre après la fuite de Jeanne Duval, sa muse, un Théophile Gautier toujours révolté contre les mœurs de plus en plus bourgeoises de son époque, un Sainte-Beuve qui « appréciait les conversations formelles », ami de Baudelaire, ou un Napoléon III qui « rêvait d’envahir le Mexique comme un enfant rêve d’aller sur la Lune ».

le metre etalon

Parmi les illustres personnages qu’il fait renaitre et qu’il « relit » parmi les lignes de l’histoire, l’auteur argentin insère des personnages fictifs dont l’air plus que naturel assure le rythme et la cadence d’un parcours narratif très élaboré, parfois avec des accents de roman noir, bâti autour du « mètre étalon » défini en 1791 par l’Académie française de sciences.

Luis Benítez

Mais dans le roman de Luis Benítez (traduit en français par Françoise Laly et David Brême), le mètre étalon dépasse le premier niveau de signification et devient, d’une manière symbolique, parfois déclarée, parfois à peine esquissée, la pierre angulaire qui soutient l’entière structure romanesque d’un édifice marqué par l’aliénation de ses personnages construits d’une manière presque balzacienne, tous profondément troublés par leur propre « mètre étalon », par leur propre marotte transformée en obsession maladive: Baudelaire est obsédé par Jeanne Duval à laquelle il pense dédicacer ses Fleurs du mal dont il attend la publication, le duc Rémy et le professeur Raveil, chacun poussé par des rêves de gloire plus ou moins fantasmagoriques, sont obsédés par la réforme du système métrique déjà existent qu’ils considèrent inexacte, « l’hypocondriaque » Napoléon III songe à « prendre la Prusse, l’Autriche, les multiples principautés italiennes et l’Espagne, pour ensuite s’emparer, en dernier lieu, de l’Angleterre », Domínguez, le pseudo-ambassadeur de l’Argentine vivant dans la dimension de sa propre réalité déformée par la maladie, considère le même mètre étalon comme une chance unique pour que son pays puisse accéder au club des élites internationales.

Au milieu de cette atmosphère de folie généralisée (« Didi était fou, depuis longtemps, mais tout le monde l’était au dix-neuvième siècle », afirme l’auteur) le plus tranquille, de tous les points de vue, semble Beppo, le matou de Baudelaire, fin observateur de tout ce qui se passe autour de lui, le seul personnage pour lequel le passé et le présent de Jeanne Duval, les mœurs de l’époque, les conquêtes scientifiques ou le mètre étalon ne présentent aucun intérêt.

En tant que factotum omniscient, Luis Benítez suit magistralement les parcours de ses personnages tout au long de ce roman captivant qui se lit d’une seule traite depuis la première jusqu’à la dernière page, en récréant, avec une grande habileté et à travers la minutie du détail, des places, des situations et des caractères qui forment un véritable jeux de puzzle qui prend contour pas à pas devant nos yeux avec chaque pièce qui s’y ajoute.

© Christian Tămaș

 

Publicat în Argentina, Luis Benítez, Poetas argentinos, Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Dorel Vișan – Hablar con el Señor

Personalidad compleja de la cultura rumana, hombre de teatro y cine y también ensayista y poeta, Dorel Visan es un «buscador de destinos» y, lo que es más importante, un «buscador de esencias», esta doble calidad constituyendo la razón que lo determinó y lo determina a buscar las relaciones inefables entre lo humano y lo divino que se encuentran en cada uno de nosotros aunque en proporciones diferentes.

Autor, entre otros, de un libro de Salmos, traducido a varios idiomas, incluso al castellano, y elegido, en 2010, entre los doce finalistas del Premio mundial Fernando Rielo de poesía mística, Dorel Visan ofrece en el presente libro, sugestivamente intitulado Hablar con el Señor, veinte y siete poemas cuya mayoría tienen como tema principal la eterna busca de respuestas acerca de la condición humana y de la relación del hombre con su Creador. Tal busca se convierte, a veces, en su caso, en una relación de camaradería con Dios: ¨¡Estoy bebiendo, Señor! ¡Estoy bebiendo! /No quiero decirte más,/ Tú conoces de antemano nuestros deseos/ Y dándonos tus bienes/ Nos das todo…/ ¡Ay, qué buen vino!/ Señor, ¿te molestaría/ Si subiera un poco el volumen de la música?/ No te preocupes por los vecinos/ Son cristianos ellos también¨ (Señor, soy una hoja…). Otras veces la expresión poética adquiere tonalidades más graves, dramáticas, las preguntas sobre la fealdad y la maldad que yacen en el hombre volviéndose en interrogaciones dirigidos a Dios por el autor que no puede comprender la raíz, aparentemente paradójica, de la contradicción entre la suma bondad y perfección del Creador y las inmundicias que se manifiestan en su creación: «Yo Te pregunto Señor:/ Si nos hiciste a Tu imagen y conforme a Tu semejanza…/ Pues Tú eres el único que sabe el camino derecho,/ ¿Por qué dejas que nos juzguemos unos a otros/ Según nuestras palabras… y no según nuestras acciones?» (Señor, yo Te pregunto…)

Testigo de la desenfrenada busca de bienes materiales del mundo contemporáneo y de su lejanía de lo trascendental, Dorel Visan muestra sus dudas profundamente humanas acerca del plan de Dios sobre la humanidad: «¿Por qué hiciste primeramente a Caín? /Y solo después a Abel – el pastor –/ ¿Para dar ocasión a que su hermano lo mate?/ ¿Por qué para unos haces acabar el viernes la semana…?/ ¿Por qué los dejas morir venes?/ ¿Por qué te enorgulleces que nos sometes a pruebas…/ Y que recoges cerca de Ti a los que amas,/ Y después dejas que los criminales y los villanos/ Vivan bien olvidados de todos?/ Señor, ¿por qué haces promesas y después no tienes más palabra?/ ¿No ves lo que hiciste de la tierra…?» (Señor, tengo dudas), pero todo esto no con la irreverencia de un ateo sino con la sencillez y la sinceridad de un alma ardiente que ama a Dios y se sabe amado por Él.

Los poemas de Dorel Visan abren el alma, en un modo muy sutil, pero con la fuerza del estilo y de una metáfora muy elaborada, hacia la introspección personal, donde los grandes temas de la humanidad como la libertad, la justicia, la dignidad del hombre y la busca de la verdad se convierten en temas de meditación y también de investigación profunda de una realidad que no pocas veces resulta incomprensible para los que tratan de ver la mano de Dios en todos los acontecimientos de la vida.

© Christian Tămaș

 

Publicat în actores rumanos, escritores rumanos, poemas, poesía mistica | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Denis Emorine – Valses tristes

Les Valses tristes (Collection «Perseide», Éditions Ars Longa, 2016) que le réputé dramaturge, poète et prosateur Denis Emorine nous propose dans les pages suivantes constituent une radiographie de la condition humaine, un parcours existentiel presque initiatique qui guide le lecteur parmi les méandres d’une humanité altérée par une réalité accablante qui échappe parfois à toute capacité de compréhension.

valses-tristes

Les treize textes qui articulent l’architecture de ce livre (La consultation, Le rendez-vous, Les Sabines, La robe, Cette nuit-là, Francesco, Jusqu’à la prochaine fois, Shtiler, Au château, Un bon petit garçon, Chez Tigris, Le livre et Un hapax) courts et concis, presque tous écrits à la première personne, ce qui leur confère un air de confession, révèlent des drames plus ou moins consciemment assumés par des personnages dont les parcours existentiels peuvent être continués ou recomposés par le lecteur.

Crédibles et profondément humains, les protagonistes de ces récits fraternisent sous la plume de l’auteur omniscient en recomposant les troubles de l’homme de nos jours hanté par les ombres de l’histoire ou bien par ses propres angoisses.

L’écrivain de La consultation et de La robe, Laura de Francesco, le vieux Abel/Jean-François de Shtiler, Rosen de Chez Tigris tout comme les autres héros des récits de Denis Emorine sont des victimes, les victimes de l’histoire, objective ou subjective, qui leur dicte le comportement et qui fait de la peur ou de la honte – comme dans le cas de M. Chafert (Un bon petit garçon) – des sentiments dominants qui déterminent leur parcours existentiel parfois dédoublé (le vieux Abel qui se fait appeler Jean-François, Monsieur Schaeffert qui se fait appeler Chafert).

Le dédoublement, le jeu permanent entre le réel et l’irréel qui caractérisent les nouvelles réunies dans ce livre, deviennent le liant et la pierre angulaire qui soutiennent une partition narrative d’exception dont les notes graves offrent une perspective amère mais lucide sur la vie où l’absurde et le gratuit peuvent faire tant de fois la différence entre la vie et la mort (Un hapax, Le livre).

Fin observateur de la psychologie humaine, Denis Emorine structure magistralement ses récits autour de l’idée de manque, de perte, d’absence aliénante qui dé­séquilibrent, qui provoquent des réactions étranges, même irrationnelles dans ses personnages dont les valses tristes suscitent des moments de méditation sur la fragilité de la nature humaine.

© Christian Tămaș

Publicat în écrivains français, contemporary literature, dramaturges français, French literature, literatură franceză contemporană, littérature française, poètes français | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Umanism și alteritate în islam

Atunci când se vorbește despre umanism în islam gândurile se îndreaptă, aproape în mod reflex, spre perioada cuprinsă între secolele al VIII-lea și al XII-lea, epoca clarificărilor etice și morale, a traducerilor și a filosofilor, a cărei efervescență a lăsat urme greu de contestat asupra Europei apusene.

Când ideea de umanism este abordată într-un sens de factură ideologică însă, cultura modernă de tip occidental exclude islamul, deoarece concepțiile acesteia referitoare la ființa umană trimit la o ecuație în care rațiunea, omul și despărțirea sa de Dumnezeu constituie concepte fundamentale, dar complet străine tiparului ontologic al omului islamic.

Umanism si alteritate in islam

Totuși, în ciuda tuturor imperfecțiunilor sale (raportate la epoca noastră și la orizontul de așteptare al omului occidental), cultura islamică a fost prima din Evul Mediu care a identificat o serie de măsuri clare îndreptate spre ocrotirea omului ca membru al societății sale, precum și spre ordonarea relațiilor între comunități sau grupuri umane, diferite din punct de vedere al substratului lor etnic și religios.

Cu toate acestea, au existat diferențe destul de importante între viziunea despre om în cadrul islamului legalist și a celui spiritual, căci, dacă un Ibn Rushd (Averroes) sau un Ibn Sīnā (Avicenna) s-au distins, alături de mulți alții, ca iluștri reprezentanți ai umanismului islamic, ideile lor și-au lăsat o amprentă deosebită mai mult asupra societății europene decât a celei musulmane.

Jurisprudența islamică, activă până nu foarte demult, le-a luat locul, dar, în ciuda abordărilor sa­le rigide, întemeiate pe impunerea unei ordini bazate pe o lege stabilită prin analogii, inducții și deducții, ea nu a reușit să înlăture relația de iubire dintre Dumnezeu și ființa umană, așa cum apărea ea transfigurată în concepțiile misticilor musulmani.

Astfel, chiar dacă în islamul legalist, omul re­prezenta un element social, datoria lui nefiind ace­ea de a se apropia de Sursa revelației, ci, dim­potrivă, de a se mulțumi cu respectarea legii sta­bilite de om pe baza ei, pentru păstrarea ordinii sociale și pentru realizarea dezideratelor politice ale comunității, în islamul mistic, omul, ca individ, rămânea privilegiat ca făptură predilectă a lui Dumnezeu, ca „locțiitor” al Său, ca urmaș al Ada­mului primordial și arhetip al întregii omeniri, che­mat să trăiască în armonie cu întreaga creație.

Convins de importanța misiunii sale pe pământ încredințate lui în Coran, încă de la începuturile expansiunii islamului, omul islamic s-a confruntat cu o problematică identitară complexă care a generat articularea unui mecanism propriu de percepere a sinelui într-o lume marcată de diversitate etnică, religioasă și culturală, dar circumscrisă unui univers simbiotic divino-uman, la care Celălalt nu putea avea cu ușurință acces.

Această situație a ridicat, în epoca modernă și contemporană, atât în sânul islamului, cât și în cel al altor culturi, multe semne de întrebare vizând capacitatea islamului de a funcționa, din perspectiva relației dintre ego și alter, pe de o parte, și dintre ego și alienus pe de cealaltă parte, și într-o lume pluriculturală, exterioară lumii sale, diferită sau chiar extrem de diferită de ea.

În islam, problema identității religioase este aproape indisolubil legată de ideea de apartenență, ceea ce face ca dilema identificării omului islamic cu propriul său orizont spațio-temporal sau cu un altul diferit de al său să trimită, în subconștient, la dilema, aproape arhetipală, a arabului peninsular pus în situația de a alege între viața în mijlocul tribului său sau moartea în mijlocul deșertului.

Dacă ar fi privit mai mult spre viitor și nu atât de mult spre trecut, situația ar fi fost, poate, alta, dar, în condițiile în care tradiționalismul este în continuare activ la diverse niveluri în cadrul comunităților musulmane din întreaga lume, modul în care un musulman își percepe propria identitate cu greu poate depăși ansamblul unor elemente fundamentale profund ancorate în religios, deoarece acestea îi configurează un sentiment al apartenenței comunitare spre care este orientat, în destul de mare măsură, și de către multiplele circumstanțe sociale, politice și culturale din jurul lui, mai mult sau mai puțin străine sau potrivnice lumii sale interioare.

Astfel, identitatea sa, plasată arhetipal sub semnul pactului imuabil dintre Dumnezeu și om, constituie, încă, o componentă distinctivă a musulmanului pe care acesta este tentat să și-o afirme cu atât mai mult, cu cât factorii exteriori lumii sale tind să i-o infirme.

Căci ea îi determină nu numai conștiința de sine, ci și conștiința apartenenței sale la lume și la comunitatea din care face parte, aceasta devenind o determinantă bazală a comportamentului său, un factor esențial al cristalizării identității sale individuale ca parte a unui întreg pe care îl determină și de care este determinat.

În încercarea de a stabili o nouă ordine mondială, contestată astăzi, în mod deschis, nu numai de către islam, Occidentul a căutat să ofere un mod de conceptualizare a culturii în termenii tradiției și modernității, luându-se pe sine drept punct de referință absolut, fapt care a dus la afirmarea unei valabilități universale a tuturor valorilor Occidentale, ceea ce a implicat atât o tendință accentuată de desconsiderare a valorilor tuturor celorlalte culturi, cât și o tendință de pseudo-înțelegere și de pseudo-cunoaștere a acestora din perspectiva unei realități subiective, mai mult sau mai puțin deformate.

Chiar dacă trăim în era comunicării și a relațiilor globale, acest lucru nu poate presupune, în mod aprioric, și unitatea opiniilor, uneori diametral opuse, referitoare la ființa umană și la destinul acesteia în lume. Mondializarea, în ceea ce-l privește pe om, nu poate însemna o „croire” a acestuia după un pat al lui Procust, ea poate, în schimb, determina, prin libera circulație a ideilor, percepții diferite asupra conștiinței de sine în raport cu Celălalt, acest lucru putând conduce însă fie la atenuarea diferențelor și la o conștientizare superioară a alterității, fie la accentuarea acestora și, de aici, la o afirmare exacerbată a identității în dauna apropierii de Celălalt.

Pentru mulți musulmani, globalizarea sub semnul Noii Ordini Mondiale dobândește dimensiuni extreme, pentru unii chiar apocaliptice, ea fiind înțeleasă din perspectiva unui dualism ireductibil de tip aut Caesar, aut nihil. Cu alte cuvinte, ori globalizare prin acceptarea regulilor noii ordini impuse de Occident, cu prețul sinuciderii identitare și a sacrificării valorilor spirituale ale islamului, ori conflictul generat de refuzul de a o accepta, care poate îmbrăca forme dramatice.

O astfel de abordare accentuează în termenii alterității o percepție negativă a Celuilalt de ambele părți, alimentând neînțelegeri. Imaginea Celuilalt devine astfel una a Contrariului, prezența lui transformându-se într-o amenințare îndreptată spre propria identitate și determinând sentimente de teamă, suspiciune și dușmănie fățișă.

© Christian Tămaș

ars longa

Publicat în Islam | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Louis-Philippe Hébert – Marie Réparatrice/Marie, vindecatoarea

Le livre de Louis-Philippe Hébert, Marie Réparatrice, traduit en roumain par Flavia Cosma, offre au lecteur une lecture captivante, un texte dense et élaboré, dont le rythme rapide seconde le délire schizoïde de l’héroïne, une petite fille apparemment terrorisée par un père brutal, travailleur dans une boucherie, que la mère, elle aussi terrorisée, préfère de ne pas contrarier. Dépourvue même de la présence de ses petits amis muets, un cochon d’Inde et un chat, morts dans des conditions suspectes, Marie voudrait guérir, « réparer », faire en sorte que tout soit comme avant, dans l’espoir que les choses puissent revenir à une normalité qui lui est étrangère : « je l’ai ramenée derrière la maison/ ma belle Eugènee/ là je l’ai étendue à l’ombre/ de la piscine hors terre/ j’ai mis un peu d’eau de la piscine sur sa tête/ puis je l’ai recousue/ mon Eugènee d’amour/ j’ai rapiécé le chat/ avec mes doigts/ on a juste à faire semblant/ et ça va marcher/ je me suis dit/ pas besoin de fils ni d’aiguilles/ j’ai remis dedans ce qui était sorti/ et j’ai recousu ».

Marie réparatriceAu milieu du cauchemar quotidien, réel ou déroulé seulement dans sa tête, qu’elle vit dans sa famille, Marie se réfugie dans un monde parallèle et linéaire, peuplé par des signifiés unidimensionnels et dominé par le caractère déformé de la figure paternelle, ce qui la fait glisser vers des comportements aberrants : « mon père pense que/ ça coûte les yeux de la tête/ quand je dis que je veux quelque chose/ et qu’il demande pourquoi tu veux ça/ et que je réponds parce que j’en ai besoin/ il répète que ça va coûter un bras/ c’est mon père qui dit ça/ c’est une de ses expressions favorites/ je commençais à comprendre ce qu’il veut dire/ ça m’est arrivé pour vrai ».

Louis Philippe HébertFortement influencée par la figure de son père qui sur le fond du manque de réaction de sa mère accentue les déséquilibres et semble acquérir dans son esprit des dimensions métaphysiques, la fillette de huit ans et demi, en se disant qu’elle était douée d’un don divin, désire entrer plus tard au couvent pour « réparer », aussi dans le sens pénitentiel du mot, le mal du monde, tout en étant persuadée (car on le lui avait dit) que personne ne peut rien recevoir sans donner quelque chose en échange : « une fois réparée/ Eugènee m’a regardée/ comme si la chatte me voyait/ pour la première fois/ j’avais cette impression-là/ ses yeux sontaient tellement brillants/ il faut que j’arrête de dire sontaient/ et elle est partie à courir// je sais qu’en faisant cela/ je veux dire réparer des choses vivantes/ des animaux des insectes/ surtout après un gros accident comme celui-là/ je sais que ça peut me coûter cher/ je peux devenir aveugle par exemple/ mais j’aime tellement ça/ ce regard-là/ qu’ils me font quand ils reviennent au monde/ quand ça marche/ mon petit miracle à moi/ mon don/ et puis j’en ai deux de toute façon/ des yeux deux je peux en perdre un/ je vais voir quand même ».

Construit comme un monologue rappelant parfois Le journal d’un fou de Gogol ou les écrits d’Edgar Allan Poe et conduit magistralement par la main habile de l’auteur omniscient, le délire de l’héroïne continue son cours en esquissant d’une manière kaléidoscopique, parmi les morceaux mélangés du miroir cassé d’un psychique aliéné se trouvant au seuil de la démence, un possible drame domestique profond fini par un dénouement étrange plus ou moins attendu que le lecteur va découvrir (ou non) après une lecture attentive, à travers les zigzags spatio-temporels d’une écriture vigoureuse manquant de livresque et d’artificiel.

© Christian Tămaș

Publicat în écrivains du Québec, Canadian Writers, francophonie, poètes québécois | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu