Umanism și alteritate în islam

Atunci când se vorbește despre umanism în islam gândurile se îndreaptă, aproape în mod reflex, spre perioada cuprinsă între secolele al VIII-lea și al XII-lea, epoca clarificărilor etice și morale, a traducerilor și a filosofilor, a cărei efervescență a lăsat urme greu de contestat asupra Europei apusene.

Când ideea de umanism este abordată într-un sens de factură ideologică însă, cultura modernă de tip occidental exclude islamul, deoarece concepțiile acesteia referitoare la ființa umană trimit la o ecuație în care rațiunea, omul și despărțirea sa de Dumnezeu constituie concepte fundamentale, dar complet străine tiparului ontologic al omului islamic.

Umanism si alteritate in islam

Totuși, în ciuda tuturor imperfecțiunilor sale (raportate la epoca noastră și la orizontul de așteptare al omului occidental), cultura islamică a fost prima din Evul Mediu care a identificat o serie de măsuri clare îndreptate spre ocrotirea omului ca membru al societății sale, precum și spre ordonarea relațiilor între comunități sau grupuri umane, diferite din punct de vedere al substratului lor etnic și religios.

Cu toate acestea, au existat diferențe destul de importante între viziunea despre om în cadrul islamului legalist și a celui spiritual, căci, dacă un Ibn Rushd (Averroes) sau un Ibn Sīnā (Avicenna) s-au distins, alături de mulți alții, ca iluștri reprezentanți ai umanismului islamic, ideile lor și-au lăsat o amprentă deosebită mai mult asupra societății europene decât a celei musulmane.

Jurisprudența islamică, activă până nu foarte demult, le-a luat locul, dar, în ciuda abordărilor sa­le rigide, întemeiate pe impunerea unei ordini bazate pe o lege stabilită prin analogii, inducții și deducții, ea nu a reușit să înlăture relația de iubire dintre Dumnezeu și ființa umană, așa cum apărea ea transfigurată în concepțiile misticilor musulmani.

Astfel, chiar dacă în islamul legalist, omul re­prezenta un element social, datoria lui nefiind ace­ea de a se apropia de Sursa revelației, ci, dim­potrivă, de a se mulțumi cu respectarea legii sta­bilite de om pe baza ei, pentru păstrarea ordinii sociale și pentru realizarea dezideratelor politice ale comunității, în islamul mistic, omul, ca individ, rămânea privilegiat ca făptură predilectă a lui Dumnezeu, ca „locțiitor” al Său, ca urmaș al Ada­mului primordial și arhetip al întregii omeniri, che­mat să trăiască în armonie cu întreaga creație.

Convins de importanța misiunii sale pe pământ încredințate lui în Coran, încă de la începuturile expansiunii islamului, omul islamic s-a confruntat cu o problematică identitară complexă care a generat articularea unui mecanism propriu de percepere a sinelui într-o lume marcată de diversitate etnică, religioasă și culturală, dar circumscrisă unui univers simbiotic divino-uman, la care Celălalt nu putea avea cu ușurință acces.

Această situație a ridicat, în epoca modernă și contemporană, atât în sânul islamului, cât și în cel al altor culturi, multe semne de întrebare vizând capacitatea islamului de a funcționa, din perspectiva relației dintre ego și alter, pe de o parte, și dintre ego și alienus pe de cealaltă parte, și într-o lume pluriculturală, exterioară lumii sale, diferită sau chiar extrem de diferită de ea.

În islam, problema identității religioase este aproape indisolubil legată de ideea de apartenență, ceea ce face ca dilema identificării omului islamic cu propriul său orizont spațio-temporal sau cu un altul diferit de al său să trimită, în subconștient, la dilema, aproape arhetipală, a arabului peninsular pus în situația de a alege între viața în mijlocul tribului său sau moartea în mijlocul deșertului.

Dacă ar fi privit mai mult spre viitor și nu atât de mult spre trecut, situația ar fi fost, poate, alta, dar, în condițiile în care tradiționalismul este în continuare activ la diverse niveluri în cadrul comunităților musulmane din întreaga lume, modul în care un musulman își percepe propria identitate cu greu poate depăși ansamblul unor elemente fundamentale profund ancorate în religios, deoarece acestea îi configurează un sentiment al apartenenței comunitare spre care este orientat, în destul de mare măsură, și de către multiplele circumstanțe sociale, politice și culturale din jurul lui, mai mult sau mai puțin străine sau potrivnice lumii sale interioare.

Astfel, identitatea sa, plasată arhetipal sub semnul pactului imuabil dintre Dumnezeu și om, constituie, încă, o componentă distinctivă a musulmanului pe care acesta este tentat să și-o afirme cu atât mai mult, cu cât factorii exteriori lumii sale tind să i-o infirme.

Căci ea îi determină nu numai conștiința de sine, ci și conștiința apartenenței sale la lume și la comunitatea din care face parte, aceasta devenind o determinantă bazală a comportamentului său, un factor esențial al cristalizării identității sale individuale ca parte a unui întreg pe care îl determină și de care este determinat.

În încercarea de a stabili o nouă ordine mondială, contestată astăzi, în mod deschis, nu numai de către islam, Occidentul a căutat să ofere un mod de conceptualizare a culturii în termenii tradiției și modernității, luându-se pe sine drept punct de referință absolut, fapt care a dus la afirmarea unei valabilități universale a tuturor valorilor Occidentale, ceea ce a implicat atât o tendință accentuată de desconsiderare a valorilor tuturor celorlalte culturi, cât și o tendință de pseudo-înțelegere și de pseudo-cunoaștere a acestora din perspectiva unei realități subiective, mai mult sau mai puțin deformate.

Chiar dacă trăim în era comunicării și a relațiilor globale, acest lucru nu poate presupune, în mod aprioric, și unitatea opiniilor, uneori diametral opuse, referitoare la ființa umană și la destinul acesteia în lume. Mondializarea, în ceea ce-l privește pe om, nu poate însemna o „croire” a acestuia după un pat al lui Procust, ea poate, în schimb, determina, prin libera circulație a ideilor, percepții diferite asupra conștiinței de sine în raport cu Celălalt, acest lucru putând conduce însă fie la atenuarea diferențelor și la o conștientizare superioară a alterității, fie la accentuarea acestora și, de aici, la o afirmare exacerbată a identității în dauna apropierii de Celălalt.

Pentru mulți musulmani, globalizarea sub semnul Noii Ordini Mondiale dobândește dimensiuni extreme, pentru unii chiar apocaliptice, ea fiind înțeleasă din perspectiva unui dualism ireductibil de tip aut Caesar, aut nihil. Cu alte cuvinte, ori globalizare prin acceptarea regulilor noii ordini impuse de Occident, cu prețul sinuciderii identitare și a sacrificării valorilor spirituale ale islamului, ori conflictul generat de refuzul de a o accepta, care poate îmbrăca forme dramatice.

O astfel de abordare accentuează în termenii alterității o percepție negativă a Celuilalt de ambele părți, alimentând neînțelegeri. Imaginea Celuilalt devine astfel una a Contrariului, prezența lui transformându-se într-o amenințare îndreptată spre propria identitate și determinând sentimente de teamă, suspiciune și dușmănie fățișă.

© Christian Tămaș

ars longa

Anunțuri

Despre Christian Tamas

Orientalist, Writer, Translator (8 foreign languages: Arabic, French, English, Italian, Spanish, Portuguese, Irish, Catalan), Arts and Humanities Researcher
Acest articol a fost publicat în Islam și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s