Ion Miloș – Printre nămeții Nordului

Despre Ion Miloș, oricît de mult s-ar putea spune este prea puțin. Același lucru este valabil și în ceea ce privește creația sa poetică a cărei forță nudă străbate viguros „nămeții” înghețați ai „Nordului” de mai bine de jumătate de veac.

Căutător neobosit de esențe, Ion Miloș alcătuiește cu aceeași luciditate austeră în ciclurile poetice ale acestui volum (Întrebări de pus pe gânduri, Fanfare valahe, Flori de amiază, Cerul de sub ierburi, Ce ne facem, iubito) o radiografie a unei naturi umane alienante, pervertite de fal­sitatea și minciuna unui sfîrșit de istorie marcat de ipocrizie și răutate, de altfel aceleași dintotdeauna: „Am întrebat un psihiatru / În cine să mă încred / Când tocmai prietenii / Înșală, mint și bârfesc // Când și Iisus / Tocmai de apostoli / A fost trădat / Iar Cezar / Chiar de propriul său fiu // În tine / Și nici în tine (Am întrebat un psihiatru).

Dar nu numai atît. El nu se mulțumește să constate o stare de fapt, influențat de subiectivismul propriilor expe­riențe, ci încearcă, și în acest volum ca și în altele, să treacă dincolo de bariera semnificantelor și a manifes­tărilor lor nemijlocite, într-un act de kenoză inversată – în sensul atribuit de Kierkegaard –, în care finitul bate la porțile infinitului în încercarea de a-l cuprinde.

În general se presupune că un astfel de demers ar trebui să-i fie propriu oricărui creator, dar ceea ce îl deo­sebește, net, sub acest aspect, pe Ion Miloș de confrații săi de acum și de oricînd este căutarea cu încăpățînare a Esenței, a punctului metafizic din perspectiva sa de incipit absolut și de causa prima a tuturor lucrurilor.

În acest sens, aidoma unui pitagoreic veritabil, Ion Miloș scrie multum in parvo, mult în puține cuvinte, con­ferind poeziei o accepțiune diferită de aceea cu care am fost obișnuiți.

Muzele lui Ion Miloș, și ele fiice ale Mnemosynei, sînt ideile, iar cele dezvăluite de cuvintele acestui volum conturează un adevărat tratat de antropologie interioară, construit în jurul relației omului cu semenii săi și cu Dumnezeu, un Dasein original cristalizat în spațiu și timp și marcat de crucea inexorabilă și apăsătoare a destinului.

Dar, chiar dacă, după cum mărturisește el însuși, „Ni­căieri nu mă simt / Mai singur și mai nesigur / Ca printre oameni / Acești lupi / Cu fețe aurii de îngeri / Ce umblă cu crucea în mână / Și cu adevărul răstignit în inimă” (Nicăieri nu mă simt), totuși „Azi dimineață m-am trezit / Cu flori de cireș pe pernă / Sunt fericit // Bat cu degetul în lemn / Și râd și plâng / Îți mulțumesc, Doamne / Că încă mai ești” (Azi dimineață).

Astfel, răstignită între iluzoriul împins de multe ori pînă la abjecție morală a unei imanențe schimonosite și chinurile întoarcerii sensului la originile sale, poezia filo­sofică a lui Ion Miloș sau, mai curînd, filosofia sa poetică consacră o profesiune de credință unde iubirea și viața – cele adevărate –, răzbat ca simboluri perene și nealterate de sub crusta amărăciunii împietrite de indolența și de cinismul realității cotidiene.

Christian Tămaș

© Ars Longa, 2012

Anunțuri

Despre Christian Tamas

Orientalist, Writer, Translator (8 foreign languages: Arabic, French, English, Italian, Spanish, Portuguese, Irish, Catalan), Arts and Humanities Researcher
Acest articol a fost publicat în European Literature, poeme literatură română Ion Miloș diaspora, Romanian Literature, Romanian Poets, Romanian Writers și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s