Strategii de comunicare în Coran (fragment)

2. Un dialog divino-uman

Considerat nu o Scriptură inspirată, ci un mesaj primit di­rect de la Dumnezeu, Coranul a reprezentat elementul esenţial ca­re a determinat organizarea societăţilor islamice, con­di­ţio­nân­du-le existenţa culturală, politică, socială şi economică, din pri­mul an al Hegirei (622), până în prezent. Din acest punct de ve­de­­re, Coranul reprezintă „piatra unghiulară“, „marele cod“ al is­la­­mului ca religie şi mentalitate, în ambele accepţiuni ale ter­me­nu­lui, şi anume de: 1) sistem de semne sau simboluri utilizat în re­prezentarea şi transmiterea de mesaje şi 2) de culegere de legi re­feritoare la reglementarea existenţei umane.

După cum am arătat deja, Coranul, ca nucleu existenţial al ci­vilizaţiei islamice, îşi datorează impactul unei duble di­men­si­u­ni: aceea de obiect şi aceea de subiect al comunicării, de con­ţi­nut al me­sajului comunicat şi de autor al lui. Prin această a doua di­­men­­siune, Coranul intră într-un dialog direct cu destinatarul său, un dialog mijlocit de limbă şi de ureche1, ca principali in­ter­mediari.

ChTDacă prima strategie de comunicare a Coranului, ca logos in­­creat, este Coranul însuşi, ca logos transmis, cea de a doua stra­­tegie de comunicare în ordinea importanţei, decurgând din pri­ma, este fascinaţia, căreia i se subordonează, determinând-o, a­tât strategiile de comunicare/transmitere directă:

1) structura şi stilul discursului;

2) modurile de expunere a discursului: narativ, dialogic şi des­criptiv;

3) figurile retorice (exclamaţia, interogaţia şi invocaţia re­to­rică etc.);

4) elementele de prozodie,

cât şi strategiile de comunicare/transmitere indirectă (re­trans­mi­te­­re):

1) stabilirea codurilor : a) grafic şi b) lingvistic, esenţiale fi­xă­rii formei şi conţinutului mesajului;

2) stabilirea structurii definitive a Coranului prin ordonarea ele­mentelor constitutive ale corpus-ului coranic: „semne“ (ver­se­te) şi „revelaţii“(capitole);

3) metodele şi perspectivele de analiză utilizate de exegeza co­ranică în scopul decodării şi fixării sensurilor coranice;

4) tehnicile de retransmitere orală a mesajului şi regulile lor: a) recitarea şi b) memorarea.

Prin caracteristicile sale stilistice şi semantice, prin perma­nen­ta provocare, lansată receptorului, de a descifra implicaţiile lo­­­gi­ce ale diferitelor unităţi semantice şi prin funcţiile limbajului u­tilizat, Coranul focalizează atenţia receptorului, în cel mai î­nalt grad, plasându-l în raza de atracţie a Sacrului care coboară, re­ve­lân­du-se sub formă de Cuvânt rostit şi, ulterior, scris, care se la­să aparent închis în tiparele sunetului şi ale literei şerpuite su­bli­­ma­tă în verticalitatea alif-ului ca axis mundi tinzând spre infinit. În islam, semnul lingvistic coranic, prin intermediul va­len­ţelor sa­le iconice, plastice şi sonore, este receptat ca unitate e­s­en­ţială ca­re înglobează atât ideea de Dumnezeu, cât şi ideea de cosmos con­ţinută în Acesta. Caracterul sacru, atribuit de islam lim­bii a­ra­be scrise ca vehicul al comunicării Cuvântului divin, a avut un rol esenţial în fixarea spaţială a mesajului, aşa cum lim­ba orală a per­mis fixarea şi comunicarea acestuia în timp. Ca­li­gra­fia co­ra­ni­că se defineşte printr-un straniu dinamism grafic şi fonic, ar­mo­nia sa vizuală părând să fi fost creată în consonanţă cu mu­zi­ca­litatea şi ritmul psalmodiei coranice. Spre deosebire de Co­ra­nul psalmodiat, ea reprezintă o poezie vizuală dublată, în su­bli­mi­nal, de poezia auditivă a semnului ca unitate estetică.

Prin arhitectura şi coeziunea sa, interioară şi exterioară, Co­­­ra­nul constituie un icon total semantic, auditiv şi vizual, des­ti­­nat, totuşi, mai mult auzului decât văzului, ceea ce trimite la i­pos­­taza iniţială a revelării existenţei şi a creaţiei divine prin su­net, fapt menţionat de Coranul însuşi, care afirmă că Coranul nu a fost destinat să fie citit – cu atât mai puţin să fie tradus –, ci doar recitat şi ascultat. La acest lucru contribuie o particularitate a Coranului care poate fi perceput şi fără a fi înţeles sub aspect se­­mantic, el trezind sau exacerbând senzaţii senzoriale, prin su­pra­punerea perfectă a formei sonore cu sensurile înveşmântate în ea. Astfel, ascultătorul Coranului, necunoscător al limbii arabe, per­­cepe asprimea sau blândeţea, îndemnul sau dojana, se simte, în fine, ajuns în prezenţa unei realităţi pe care nu o poate ignora.

Coranul constituie, astfel, causa prima a existenţei mu­sul­ma­­nului, pe care l-a smuls din sălbăticie (ǧāhiliyya) şi însin­gu­ra­re pen­tru a-i deschide orizonturi nebănuite.

Dincolo de condiţiile contextuale, legate de apariţia şi dez­vol­­ta­rea unei mari culturi universale, Coranul fascinează, pen­tru că es­te viu, capabil de a fi perceput ca atare, prin faptul că lim­ba sa, lim­ba arabă, este o limbă vie, păstrată, aproape ne­al­te­ra­tă, până as­tăzi. În plus, stilul său retoric direct permite păs­tra­rea procesului co­municării într-un prezent continuu.

Participarea musulmanului la dialogul iniţiat de Dumnezeu o constituie islamul. În limba arabă, islām înseamnă „supunere sau conformare, de bunăvoie, faţă de voinţa lui Dumnezeu“ sau, la­to sensu, „abandonare totală în mâinile lui Dumnezeu“. În ciu­da numeroaselor sale nuanţe, islamul poate fi înţeles, la nivel a­tât spiritual, cât şi material, de toţi membrii comunităţii sale, mai a­l­es datorită remarcabilei sale capacităţi de a se gândi pe sine ca un întreg diferit de întregurile altor culturi şi civilizaţii. Ci­vi­li­za­ţia islamică, ancorată mai mult în trecut – spre deosebire de cul­tu­ra şi civilizaţia occidentală, de exemplu, orientate, pre­pon­de­rent, spre prezent şi viitor –, păstrează, şi astăzi, sentimentul profund, uneori difuz, alteori exacerbat, al unităţii sale, fapt care o ajută să reziste tuturor factorilor de uzură a civilizaţiilor, con­vul­­siilor politice şi conflictelor generate de progresul material al u­nei societăţi laice care, sub presiuni exterioare, îi dispută re­li­gi­ei – prin extensie, lui Dumnezeu – rolul conducător.

Coranul a făcut ca islamul, de-a lungul evoluţiei sale, de­pă­şind cadrul strict religios, să devină un mod de viaţă, nucleu şi prin­cipiu ordonator al societăţii musulmane, mesajul divin do­bân­dind valenţe multiple, printre care:

a) principiu de funcţionare a statului;

b) bază a raporturilor acestuia cu cetăţenii şi a cetăţenilor în­tre ei;

c) cod legislativ şi comercial;

d) sursă de inspiraţie sau de interdicţie în artă.

Absenţa intermediarilor între Dumnezeu şi musulman gu­ver­nează toate regulile existenţei cotidiene ale acestuia: timpul des­­tinat rugăciunii, cel rezervat activităţii şi odihnei, atitudinile fa­ţă de hrană şi faţă de aspectul fizic exterior, precum şi cele re­fe­ritoare la viaţa intimă.

Coranul şi lumea creată de el sunt, pentru nemusulmani, de multe ori, greu de înţeles, deoarece, chiar dacă mesajul re­li­gi­os în sine poate fi analizat şi comparat dincolo de contextul cul­tu­rii şi al civilizaţiei pe care le-a generat, concluziile, rezultate în ur­ma unui astfel de demers, nu sunt decât parţiale şi, nu de puţi­ne ori, sterile. Coranul a generat, prin islam, un tot unitar, un fe­no­­men care circumscrie termenului nu numai un sistem religios ri­­gu­ros, ci şi naţiunile modelate de el, direct sau indirect.

Ca tip de civilizaţie, islamul aparţine paradigmei clasice, un­­de strălucirea se îmbină cu decadenţa şi unde, dincolo de lux şi de bogăţie, regăsim caracterul precar al existenţei cotidiene.

În afară de presiunile interne, islamul, urmând aceeaşi pa­ra­dig­mă clasică, a trebuit să facă faţă şi celor externe. Devenit im­pe­riu, în urma expansiunii arabe, islamul sedentarizat, creator de cul­tură şi de civilizaţie va ceda, până la urmă, sub loviturile po­pu­la­ţi­ilor turco-mongole din Asia Centrală.

De regulă, o civilizaţie, ancorată, aproape complet, în pro­pri­ul său trecut, va tinde să considere orice ingerinţă a pre­zen­tu­lui şi a viitorului drept un atac îndreptat spre distrugerea unor va­lori considerate imuabile. Din acest motiv, oricât de paradoxal ar putea părea, musulmanul de ieri, confruntat cu barbaria mon­go­lă, nu se va deosebi, din punct de vedere mental, foarte mult, de musulmanul de azi, confruntat cu „barbaria“ occidentală. To­tuşi, în ciuda reticenţelor şi a împotrivirii sale, modernitatea şi-a fă­cut simţită prezenţa şi în islam, provocând în sânul acestuia o se­rie de schimbări majore.

Confruntat cu o lume pe care fie nu o înţelege, fie nu o ac­cep­tă, islamul tinde să se închidă într-un spirit sectar, căutând să se agaţe, cu disperare, de sensurile ultime ale transcendentalului, di­­mensiune aproape complet izgonită de raţiunea occidentală.

Iar toate acestea, pentru că islamul refuză să disocieze lu­mea naturală de lumea supranaturală. Spre deosebire de creş­ti­nism, el nu crede în păcatul originar şi admite că omul este bun, ca în momentul creării sale, şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate în­vinge răul (pasiunile omeneşti şi diavolul). Islamul consideră că omul trebuie să încerce să se bucure atât de viaţa naturală, cât şi de cea supranaturală în limitele prescrise de Coran. Dar, atâta timp cât cele două dimensiuni ale existenţei se află în conflict, pri­matul îi va reveni lumii supranaturale. Deşi recomandă o a­nu­mi­tă asceză, constând din: răbdare în în­cer­că­ri­le trimise de Dumnezeu, post şi rugăciune, islamul se împo­tri­veş­te unei as­ce­ze accentuate şi obligă la alegeri eroice numai în relaţie cu ame­ninţările pe care le consideră îndreptate împotriva lui Dum­ne­zeu, nu şi în raporturile omului cu semenii săi, ier­ta­rea a­proa­pe­lui fiind facultativă, având în vedere predominanţa legii ta­lio­nu­lui.

Preocuparea islamului, de a rămâne în consonanţă cu re­a­li­tă­ţile lumii naturale, apare şi în cazul promovării ideii de luptă. Prin­­cipiile naţionalismului sunt recunoscute ca drepte, dar sunt trans­late la nivelul întregii comunităţi islamice care trebuie să se ex­tindă sau, cel puţin, să nu se restrângă, luptând, dacă este ne­vo­­ie. Dacă idealul social al islamului are drept unitate de măsură în­tr-ajutorarea, ospitalitatea, generozitatea şi corectitudinea faţă de membrii comunităţii musulmane, moderarea aspiraţiilor, lup­ta şi sa­crificarea fizică a propriei vieţi îi oferă individului po­si­bi­li­­ta­tea de a se depăşi pe sine.

Profund religios, islamul consideră sacrul o valoare e­sen­ţi­a­lă şi absolută, a cărei unică sursă este Dumnezeu. În acest sens, Co­­ranul, ca întrupare a lui Dumnezeu în logos, şi limba arabă, veş­mânt al lui Dumnezeu astfel întrupat, motivează, până în pre­zent, pe de o parte, refuzul de a aplica, pe scară largă, Coranului metodele de cri­­tică istorică modernă şi, pe de alta, reticenţa faţă de lucrurile con­siderate capabile de a-l denatura pe Dumnezeu sau mesajul său, cum ar fi traducerea Coranului în limbile po­poa­relor mu­sul­ma­ne şi utilizarea traducerilor sau a dialectelor arabe în liturgie.

Deşi un număr important de musulmani trăiesc ideea pro­xi­mi­tăţii lui Dumnezeu, promovată de mistica islamică, sen­ti­men­tul general este cel de rezervă respectuoasă faţă de El. Cre­din­cio­sul preia, din sfera cosmică, imaginile care îi servesc la a vor­bi des­pre Dumnezeu, dar imaginile biblice care îl desemnează ca Tat­ă, Păstor sau Mire, precum şi orice trimitere la psihologia u­m­a­nă (în afară de cazurile atributelor divine şi a tradiţiei mistice a sufilor) sunt evitate, de teama de a nu-l „umaniza“ pe Dum­ne­zeu, de a nu-i impune o relaţie, considerată contrară ordinii uni­ver­s­ale stabilite de El.

Rezerva musulmanilor apare şi în alte domenii. Astfel, ei re­fuză să se pronunţe asupra valorii textelor biblice, potrivit prin­cipiului că Dumnezeu ştie mai bine care este a­ceasta (Allahu a‘lam), după principiul menţionat într-o Tradiţie: „Nu le a­pro­baţi, dar nici nu le respingeţi“. Baza credinţei musulmanilor este ra­­ţiunea sau, mai bine-zis, ceea ce spune raţiunea referitor la u­ni­citatea şi unitatea lui Dumnezeu în raport cu afirmaţiile Cor­a­nu­lui şi ale Profetului cu privire la acest subiect. Spre deosebire de creştinism, unde fundamentul relaţiei cu Dumnezeu este cre­din­ţa pură, neverificabilă prin metode umane, ideea de bază, ex­pri­­mată în Coran, plasează raţiunea ca fundament al credinţei, cu al­te cuvinte, pentru a fi mărturisit, Dumnezeu este, mai întâi, de­­mon­strat, printr-o verificare permanentă a „semnelor“ cora­ni­ce, în scopul recunoaşterii veridicităţii lor prin observarea sem­ne­lor na­turale, cosmice.

Christian Tămaș

© Ars Longa, 2007

Editura Ars Longa


Anunțuri

Despre Christian Tamas

Orientalist, Writer, Translator (8 foreign languages: Arabic, French, English, Italian, Spanish, Portuguese, Irish, Catalan), Arts and Humanities Researcher
Acest articol a fost publicat în Coran strategii comunicare religie filosofie Christian Tămaș și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s